Asociația culturală,

„Cartea, izvor de cultură”

CFI: 38560862

Sediul: Turda, str. 22 Decembrie 1989, nr. 64, Cluj Cont bancar: RO08BACX0000001544194001

Banca: UniCredit Bank

https://www.carteaizvordecultura.ro https://www.facebook.com/carteaizvordecultura/

e-mail:constantin.poputa@carteaizvordecultura.ro, stelu_p@yahoo.com

Telefon: 0740 641 516 ; 0741 700 096

https://issuu.com/stelupop/docs/bt_3_mai_ac_nr.1_final_stelu https://issuu.com/stelupop/docs/ac2-hq https://issuu.com/stelupop/docs/ac_3_6_ https://issuu.com/stelupop/docs/ac_4-bt-_final-07_03_19 https://issuu.com/stelupop/docs/ac_5-bt-18_10_19 https://issuu.com/stelupop/docs/ac_6-_bt_-06_11_19 https://issuu.com/stelupop/docs/ac_7-_bt-_12_02_2020 https://issuu.com/stelupop/docs/ac8_-_01_04_2020-bt-issuu

https://issuu.com/stelupop/docs/anto_1-bt-_final_1-_03_12_18 https://issuu.com/stelupop/docs/anto_2-bt-22_01_19 https://issuu.com/stelupop/docs/t_s-_bt-final-09_07_19 https://issuu.com/stelupop/docs/anto_4_19-11-_2019-_bt-21_12_2019

https://www.linkedin.com/in/pop-stelu-52a916a5/detail/recent-activity/ shares/

„EXPO – CULTURA-2020”- în pagină de LinkedIn

Asociația culturală, „Cartea, izvor de cultură” a luat ființă la finele anului 2017 într-o localitate din mediul rural din județul Arad, la inițiativa unui grup de oameni inimoși, iubitori de cultură; profesori, scriitori, artiști, avocați, ingineri etc. cu scopul de a promova și susține talentul creator, cu preponderență al tinerei generații, de a promova cultura prin cartea tipărită, (sloganul -„dăruind o carte, o lucrare plas- tică, promovăm și susținem cultura” a devenit farul nostru călăuzitor), asociația se înscrie în peisajul cultural românesc, prin manifestări, acte culturale unice prin esență și conținut.

Prima filă de carte, scrisă pe meleaguri arădene, cu un palmares bogat în proiecte, activități culturale și sociale, ne definește scopul propus, acela de a promo- va cultura, aducând un nou suflu în patrimoniul cultural românesc, prin unicitatea actelor culturale, prin participarea semnificativă a tinerei generații.

Anul 2020 deschide cea de-a doua filă de carte a Asociației culturale, „Cartea, izvor de cultură”, sub noi auspicii: am mutat sediul asociației la Turda, am reconsi- derat componența asociației, am găsit noi parteneri și colaboratori, care ne vor spri- jini logistic și material în continuitatea și realizarea proiectelor noastre, aducând în peisajul cultural turdean, al zonei clujene, implicit al celui național, contribuția noastră culturală și socială, făcând cunoscute țării și lumii talentul creator, zestrea strămoșească ale făuritorilor de frumos de pe aceste meleaguri binecuvântate.

Am deschis seria proiectelor și activităților noastre pe tărâm turdean cu unicul concurs dedicat copiilor cu vârste de la 4 la 18 ani, Concursul național de creație artistică, „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a IV-a, 2020, concurs dema- rat la 01 02 2020 cu finalizare la 31 07 2020, structurat pe două secțiuni: creație literară și creație plastică; aici, tinerii talentați de pe toate meleagurile țării și-au

putut etala talentul creator, într-o competițiela care au participat 718 competitori din 31 de județe ale țării, îndrumați și coordonați cu dăruire și pasiune de peste 200 de profesori.

Participanții la concurs provin din instituții educative și culturale de stat și private, din mediul rural și urban; de la grădinițe, școli pregătitoare, școli gim- naziale, licee teoretice, tehnice și de specialitate, școli și licee speciale pentru elevii cu dizabilități, licee teologice, colegii naționale, palate și cluburi ale copiilor, școli și licee de artă etc. Au participat la concurs copii de diferite naționalități; români, maghiari, germani etc., care au găsit pe scena competiției creației artistice oportuni- tatea etalării talentului creativ, manifestat prin forme din cele mai diverse, aducând o notă de frumos, de speranță, de lumină, zâmbet pe chipul și-n sufletul cititorului și privitorului actului cultural.

În paginile ce urmează, cu mare bucurie, vă prezentăm frumoasele rezultate ale acestei ediții conturate în noul proiect ce poartă un nume:

„EXPO – CULTURA-2020”- în pagină de LinkedIn ( pag. 1)

În țara curcubeului

Era o zi ploioasă de vară, așa cum numai la munte poate să fie. Clara se uita pe fereastră, privind curcubeul care începuse să se formeze. I-au plăcut atât de mult culorile, încât a simțit că se strecoară pe fereastră și urcă pe scara curcubeului, să cutreiere lumea.

Ea a pus mâna pe culoarea verde. Înăuntru era ca în basme. S-a așezat pe covorul verde al ierbii. Copacii erau plini de frunze verzui. A înaintat și a pătruns în culoarea roșie. A văzut maci, cireșe și buburuze care zburau din floare în floare. Mai departe, i-a surâs culoarea galbenă. O rază de soare a luat-o în brațe și a plimbat-o prin lanul de cereale. A lăsat-o jos și Clara a văzut galbenul florilor de păpădie. A intrat și-n culoarea albastră! Sus, cerul albastru o mângâia, iar jos, marea albastră o stropea cu valurile ei.

Celelalte culori ale curcubeului, orange, indigo și violet, erau pe aripile fluturașilor. Ele dau zâmbet pe fața copiilor și luminează grădinile oamenilor. Dintr-o grădină, un puf de păpădie a dus-o pe Clara de unde a plecat. Fetița și-a dat seama că lumea e frumoasă și te invită în fiecare zi într-o călătorie, ca să îi descoperi frumusețile.

Și atunci, Clara a zâmbit.

Ciocănel Antonia

9 ani, cl. a II-a Școala Gimnazială „Nestor Urechia” Bușteni, Prahova

Prof. înv. primar Silvia Duțu

Pledoarie pentru lectură

E pauză. Ies pe holul liceului şi surprind o discuţie între două fete mai mici:

N-ai să-mi împrumuţi o carte ?
Am una în telefon, e în format pdf şi nu are mai mult de 80 de pagini… Mai am puţin şi-o termin… Vrei să ţi-o povestesc?

„Nu, nu i-o povesti“, îi răspund în gând, „las-o să afle singură despre ce e vorba şi dacă e sau nu pe gustul ei“… Mie nu-mi place să citesc pe telefon sau laptop. Mie îmi plac cărţile din hârtie, adevărate, să le simt sub degete şi sub ochi, să le respir mirosul ăla de carte nouă, abia ieşită de sub tipar, sau, dimpotrivă, mirosul ăla specific de carte veche, cu foile ciufulite, îngălbenite, chiar pătate de cine ştie ce mâini curioase, grăbite sau poate blazate, care şi-au lăsat astfel amprenta prin timp. Ştiu că nu toată lumea citeşte, nu toată lumea dă bani pe o carte, mulţi tineri de vârs- ta mea sunt mai pasionaţi de filmele de pe Netflix sau clipurile de pe YouTube, până şi cărţile studiate la şcoală sunt înlocuite de adaptările cinematografice mai mult sau mai puţin fidele textului…

Ce-i drept, şi cărţile din ziua de azi sunt prea multe, prea puţin valoroase şi parcă prea asemănătoare, toate sunt pe acelaşi calapod, cu eroul deştept, curajos şi deseori bun sportiv care trece, ajutat de prieteni, prin tot felul de ciudăţenii, sau fata singuratică urmărită de puş- tiul din cartierul interzis, a căror love story este tulburată de un derbedeu plin de muşchi. Nu tot ce încarcă tarabele şi rafturile librăriilor este cu adevărat literatură. Să fim serioşi, poate e greu să distingi cărţile bune, să stabileşti o ierarhie a cărţilor valoroase fără un pic de ajutor, dar o poţi face, ierarhizarea are şi ea criteriile ei: vechime şi consacrare în timp, număr de cititori din toate categoriile sociale şi de vârstă, mod original de a scrie şi de a reda o anumită idee sau perspectivă asupra realităţii, asupra omului în toată complexitatea lui.

Câtă diferenţă între „Twilight“ şi „Prăbuşirea casei Usher“, între „Invitaţie la vals“ şi „La răscruce de vânturi“, sau între personaje ca Nică, Tom Sawyer, Huckleberry Finn, Pippi Şoseţica şi Micul Prinţ! Şi încă acestea sunt personaje memorabile, pe care le cunoaştem măcar parţial. Am sen- zaţia că suntem subestimaţi, că se crede că nu suntem capabili să vedem realitatea şi să apreciem o carte bună, care ne chiar ne dă mintea şi sufletul peste cap, şi de aceea ni se dau să înghiţim pagini întregi cu poveşti siropoase, clişeice, care amestecă elemente deloc originale într-un con- text mai mult sau puţin modernizat, care nu mai ştiu să ne ofere emoţie sinceră.

Mă plimbam ieri singură prin parc, profitând de o zi de februarie prea însorită, căci toţi prietenii mei erau prinşi cu treburi, indiferent ce-or înţelege ei prin asta. Am auzit un grup de copii care nu cred că aveau mai mult de 12 ani vorbind despre „ultimul serial original Netflix“ şi mi-a venit să râd, dar am şi căzut pe gânduri, ce-o însemna „serial original“? Care-o fi diferenţa între un serial original şi o carte originală? Mi-am amintit că la vârsta lor citeam „Fram, ursul polar“ şi am vrut să-i întreb dacă au citit şi ei volumul, sau măcar dacă au auzit de el, dar mi- am dat seama că o să par prea „duduie“ şi oricum nu avea rost să intru în discuţie. Diferenţele între generaţii nu înseamnă zeci de ani, uneori ajung cinci ani ca să marcheze o diferenţă între preocupări, mod de a gândi şi a se comporta.

Mă tem că o să ajungem o lume de ochelarişti, dar nu de la citit, ci de la ecranele TV şi ale telefoanelor sau de la monitoarele calculatoarelor. Toată lumea stă cu ochii în ecrane, citind doar newsfeed-urile şi meme-urile de pe Facebook, Instagram, urmărind vloggeri şi uitând să se privească în ochi şi în suflete. Căci ce face o carte altceva decât să te privească adânc în suflet şi să-l facă să tresalte? Să ne luăm cu toţii de mână, într-un cerc mare în jurul cărţilor vechi şi noi, groase sau subţiri, să protejăm universul lecturii! Voi, pasionaţii de teorii conspiraţioniste, de mistere şi crime, luaţi-vă în braţe romanele poliţiste sau thrillerele; voi, visătorilor, luaţi-vă în braţe poveştile de dragoste; voi, cei dornici să evadaţi din lumea reală, luaţi-vă în braţe cărţile cu basme şi istorii fanteziste; voi, cei pasionaţi de un anumit domeniu, luaţi-vă în braţe cărţile care vă spun mai multe despre domeniul respectiv! Poate o să le scrieţi şi voi pe ale voastre cândva, măcar în imaginaţie. Marile salturi ale gândirii şi marile descoperiri nu au fost făcute de cei care doar au stat în faţa ecranelor să se uite la figurile frumoase, mai mult sau mai puţin expresive, ale actorilor, sau la noile modele de rochii, adidaşi, telefoane…

Sunt atâtea cărţi, pentru toată lumea, care aşteaptă să fie atinse, deschise şi parcurse cu interes şi cu drag. Fiţi schimbarea, fiţi curioşi, descoperiţi, îndrăzniţi să faceţi şi să fiţi mai mult! Cărţile sunt cel mai bun ghid şi cel mai devotat prieten în această călătorie spre descoperirea sinelui şi a lumii, spre evoluţia intelectuală, morală şi afectivă a fiecăruia dintre noi.

Popescu Briana,

16 ani, clasa a X-a Clubul Copiilor Medgidia

Prof. coordonator: Luciu Marilena

Cartea

Ia-mă de mână și visează-mă Cu ochii larg deschiși,

Ațintiți spre cerul Nesfârșit al vieții.

Privește-mă cu pasiune Și reverență, cu dorință, Așteptând cu nerăbdare Să mă descopăr în fața ta.

Păstrează-mă veșnic În inima ta mare și Lasă-mă să-ți hrănesc Ființa în fiecare clipă.

Iubește-mă cum te Iubesc și eu, căci

Ți-am dat tot ceea Ce sunt :

Cuvintele și cunoașterea Din care m-am născut.

Câmpan Diana,

18 ani, cl. a XII-a Col. Naț. „M. Eminescu”, Baia Mare, Maramureș,

Prof.coord. Mureșan Codruța

Anotimpuri

Am zăvorât vara în clipirea șireată a soarelui

transparent de strălucitor. Și toamna am lăcătuit-o în diagonala de rouă

a ploii

Iarna s-a ascuns după un nor incolor…

Căutând primăvara

m-am trezit înflorind azvârlindu-mi pulsul

ca un strigăt de izbândă spre soarele tânăr.

Otea Ioana,

13 ani, cl. a VII-a Col. Tehnic„ Ion Creangă”, Târgu-Neamț, Județul Neamț

Prof. coord. Toma Mihaela

Baut lăv

mie îmi plac vulpile, întotdeauna mi-au plăcut vulpile,

animale senzuale când sunt singure, dedicate când sunt domestice,

câino-pisici, la fel de credincioase și mofturoase. mincinoase ingenioase,

își fac cuib în perna ta și rămân acolo cu un strop de ludic, caută liniște pe vreme de război și întărâtă pe vreme de pace, impredictibile, îți fac viața amară dacă nu ești punct de interes. mie îmi plac vulpile,

dar nu am iubit niciuna.

poate că nu am fost capabil să le prind vii, poate nu am cântat suficient de crud, fragil, poate resping instinctual orice îmi place oricum nu am iubit niciodată o vulpe.

am prins însă o pisicuță, delicata creatură scurtă și sprintenă

tristă degeaba,

nu prea ieșea de sub plapumă. i-am peticit punga cu fum, iar ea a rămas lângă mine.

i-am arătat aurora boreală iar atunci, a tors

și mi-a promis edenul construit din epave și corbi lipite cu noroi și fân sub soare arzător

de seară de septembrie,

acoperind marea și întreținând iadul în șemineu, în adieri de câmpie poluată și miros de sare amară. i-am promis gâdilându-i urechile

că nu voi aranja altfel sticlele cu opțiuni, că voi bea din ceea ce-mi oferă,

oricât de mizer va fi castronul, oricât de neagră ar fi licoarea, că mă voi strădui să desenez posibilitatea acelei grădini. după ce timpul și-a dat jos pălăria și ne-a salutat,

nu a terminat urarea, iar pisicuța și-a ascuțit ghearele. i-am cerut să nu lase blana în ploaie…

pentru că, dacă se udă, va îngheța,

apoi cristale de gheață or să apară și pe retina mea, spărgând vase de sânge și văzând roșu.

nu m-a ascultat și a ieșit in ploaie, ghearele s-au făcut mănuși de box, eu m-am făcut sac de rafie

și a început să se depună tartru pe noi. i-am cerut să înceteze,

dar ea a dansat în ploaie privind norii grei, încărcați, întunecați, apoi a intrat pe hol,

iar frigiderul a luat foc, iar eu am rămas mut,

m-a furnicat pielea, am vrut s-o jupoi, am vrut să curăț jegul de sub unghii, dar ea

a pus lăbuța pe degetele mele și a zis să-l las acolo… voiam să trag apa verde și mizerabilă în piept,

am vrut să cunosc felinarul stins, am vrut să devin îngrășământ,

dar frica și rațiunea mi-au spus să nu o fac.

cicatricile de la mâna stângă, de sub semnul cancerului ștanțat pe mine când eram mic, sunt făcute de ea,

de acea pisicuța mică, firavă, zgribulită din zăpada mov… iar acum tot urmăresc o vulpe,

poate n-am s-o prind, poate îmi va scăpa,

poate vine ea la mine, poate nu o alerg prin lanuri de grâu, înțepat de lăcuste, poate am să cânt opera dansând vals singur, iar ea se va alătura,

sau poate nu.

dar dacă nu reușesc să mă transform în podul de care am nevoie până în lumea ei, eu voi ști un lucru,

mie îmi plac vulpile,

chiar dacă nu am iubit niciodată una.

Ghelase George

16 ani, cl. a X-a, Lic. Tehnologic”AL.I.CUZA”, Slobozia, Prof. coord. Cîncescu Beatrice

„Muma Pădurii” din Valea Ruscovei

Pădurea este universul comunității huțulilor sau huțanilor – o etnie muntenească din zona mea natală – ce trăiesc pe Valea Ruscovei, o zonă predominant acoperită de păduri din regiunea Maramureșului istoric. Pădurea a fost din cele mai vechi timpuri o sursă fundamentală de in- spirație pentru o mare parte din legendele locale. Locuitorii Ruscovei cred, chiar și în vremurile noastre contemporane, în existența forțelor pădurii, așa se explică așadar coexistența în adân- curile pădurilor a unor multitudini de mituri și legende cu o puternică amprentă misterioasă. În regiunea noastră, dacă se întâmplă să vorbești despre pădure, trebuie să o faci în șoaptă, cu o oarecare temere străveche, din cele mai înnegurate timpuri. Pentru a nu incita forțele de neoprit ale Răului.

Pe vremea copilăriei mele, mă fascina ceea ce îmi istoriseau bunicii și părinții mai apoi, iar toate aceste povestioare aveau legătură cu două ființe mitice ce ne bântuiau pădurile, marcân- du-mi copilăria, drept pentru care nici măcar azi nu sunt sigur că știu adevărul acestei povești.

Unul dintre personajele a căror poveste mă fascinează, dar mă și obsedează totodată, este Lisna (în traducere ”muma pădurii”). Această creatură misterioasă de o frumusețe angelică, diafană, de aproximativ 2 metri, precum o arătare uriașă, își ducea viața într-o căsuță simplă din lemn, înconjurată de o grădină cu ierburi și plante de toate soiurile, chiar în inima pădurii – adăpost sanctuar – labirint al existenței sale.

E bine de știut că Lisna este o arătare terifiantă, despre care nimeni nu cutează să vorbeas- că măcar. Dacă, totuși, cineva o face, după credințele populare, ar fi bine ca acela să aibă asupra-i usturoi sau sare, dacă vrea să scape teafăr și nevătămat și pentru a alunga răul. Părul Lisnei este foarte lung și uneori ea le cere oamenilor să i-l pieptene. De altminteri, Ea fură copiii și îi schim- bă între ei, zice-se. Povestea rostită de bunica mea este elocventă în acest caz, vecinul ei, Păcală, cizmarul, fiind aspirat de-a dreptul de un vârtej prin care Lisna l-a înhățat ducându-l pe un deal din apropiere, unde, până la urmă, i-a dat drumul.

Și tata avea povestea lui de pe vremea când era copil și lucra la câmp, spunea că Lisna ar fi furat căpițele de fân. Sunt câțiva oameni de-ai locului ce jură că ar fi văzut-o pe Lisna. Alții au vrut chiar să o fotografieze, fără să reușească, ba chiar Lisna i-a speriat de-a dreptul…

La noi se spune, ca o superstiție de-a locului, că dacă vorbești de Lisna ea îți va cere să-i piepteni părul. Sub aspect simbolic, părul reprezintă acele virtuți umane, precum forța sau viri- litatea, și este o trăsătură fundamentală a personalității, sau mai înseamnă spiritul rebel, nesu- punerea (când ești cu pletele în vânt). Mai mult decât atât, în străvechile tradiții celtice, părul este considerat ca fiind lăcașul sufletului. Părul mai este asociat cu vegetația, fiind considerat iarba pământului. Ori la femei, părul semnifică o veritabilă și senzuală armă de seducție. De aici, faptul că Lisna cerea să fie pieptănată ar putea simboliza că avea nevoie de atenția lor.

Există și un echivalent masculin al Lisnei ce se numește Lisnek, diferența constând în înălțime, el măsurând vreo 5-6 metri. Bunicul mi-a povestit că pe vremuri, Lisnek ar fi încercat să pătrundă la noi în gospodărie, dar el i s-a opus. Ce speriată a fost atunci bunica !…dar arătarea nu le-a făcut niciun rău. Și străbunicul meu l-ar fi întâlnit pe Lisnek în Al Doilea Război Mondial, noaptea, când se odihnea în cort, alături de camarazii lui de luptă. Doar pentru că și-ar fi păstrat calmul, arătarea s-ar fi retras în liniște.

Eu sunt genul de om ce pune accent pe rațiune și crede în știință, nelăsându-se influențat de astfel de lucruri. Părinții mi-au dezvăluit secretele lui Moș Crăciun și ale Sfântului Nicolae, cu toate astea nu au reușit să-mi spulbere mirajul în sine al copilăriei. Când ești copil, orice e posibil, irealul devine real, ludicul se camuflează în imaginar, iar fascinația ne domină universul. Sacrul e trăit ca o experiență extrem de intimă, la nivel afectiv și emoțional. Fără a mai vorbi despre mine, copilul …, mi-am reprezentat imaginea ”mumei pădurii”, când înfricoșătoare, când șăgalnică și zâmbitoare. Un simbol ce mi-a marcat copilăria, un soi de alteritate reprezentativă, ce a dat un sens intens poveștii ce mă învăluise pe deplin. Nici părinții mei sau vreun alt bătrân de-al satului nu s-au îndoit vreodată de existența acestei creaturi. Asta mă face și pe mine să cad pe gânduri, și mă fascinează totodată, mă simt precum copiii fermecați de poveștile și legendele din alte timpuri. Acest mister sălășluiește încă în amintirile mele, nici în ziua de azi nu știu cu certitudine cât adevăr împovărează existența sau nonexistența celor două personaje. Să explici inexplicabilul ar putea fi un semn al devoalării fascinantului mister al evoluției noastre.

Și-atunci, de ce ne-am avânta, grăbiți, spre maturitate ?

De ce nu am mai rămâne, puțin sau pe veci, copii ???

„La fille de la forêt” de la vallée de Ruscova

La forêt c’est l’univers de la communauté des Houtsoules (huțuli/huțani – une ethnie montagnarde de ma zone natale) qui vivent dans la vallée de Ruscova, une zone boisée dans la région du Maramureș historique. Le bois était depuis des siècles une source fondamentale d’in- spiration pour beaucoup de légendes locales. Les habitants de Ruscova croient, même dans la contemporanéité, à l’existence des forces de la forêt, c’est pour cela que beaucoup de mythes et histories à une forte empreinte mystérieuse, y coexistent. Chez nous, quand on parle du bois, on le fait en chuchotant, avec une sorte de peur ancestrale. Les forces incontournables du Mal ne doivent pas être provoquées.

Enfant, j’étais fasciné de ce que mes grands-parents et mes parents me racontaient et toujours ces histoires étaient liées à deux créatures mythiques peuplant nos forêts, qui ont mar- qué mon enfance, par conséquent ni aujourd’hui je n’en connais la vérité.

L’un de personnages dont l’histoire me fascine et m’embête en même temps, est Lisna. (en traduction « la fille de la forêt»). Elle a une beauté angélique, diaphane et mystérieuse, me- surant environ 2 mètres. Cette géante sylvestre passait sa vie dans une maison modeste en bois, entourée d’un jardin d’herbes et différentes plantes, située au cœur de la forêt – sorte de san- ctuaire-labyrinthe de son existence. On doit savoir que Lisna est une créature terrifiante, dont on n’ose pas parler. Si on le fait cependant, les croyances populaires recommandent que c’est mieux d’avoir de l’ail ou du sel chez soi, pour pouvoir échapper sain et sauf et pour éloigner le mal. Lisna a de très très longs cheveux et parfois Elle demande aux humains de les tresser. D’ailleurs, Elle vole les enfants et les change entre eux. Eloquente dans ce cas est l’histoire que ma grand- mère me racontait, sur son voisin, Păcală, qui était cordonnier et qui a été volé par le tourbillon que Lisna avait créé pour l’emmener jusqu’à une colline des environs où Elle l’avait lâché.

Mon père me racontait, lui aussi, étant garçon et travaillant avec ses parents le champ, a observé comme Lisna avait pris le foin fourché. Il y a des gens de chez nous qui jurent avoir vu Lisna. D’autres ont essayé de la prendre en photos, mais ils n’ont pas réussi et en plus, ils ont vécu des moments de petites frayeurs. Une superstition locale rappelle que si quelqu’un parle de Lisna, parfois elle lui demandera de brosser ses cheveux. Symboliquement, les cheveux représentent des vertus humaines comme la force, la virilité, un trait particulier de la personna- lité, même la rébellion, l’insoumission (les cheveux au vent). En plus, dans les traditions celtiques ancestrales, les cheveux sont considérés être le siège de l’âme. On les associe aussi à la végéta- tion, car les cheveux sont l’herbe de la Terre. Et pour les femmes, les cheveux sont une vérita- ble et sensuelle arme de séduction. Et le fait que Lisna demanda aux humains de brosser ses cheveux pourrait symboliser qu’elle avait besoin d’attention.

L’équivalent masculin de Lisna est Lisnek, mais la plus grande différence entre les deux est que Lisnek mesurait 5 ou 6 mètres. Mon autre grand-mère m’a raconté qu’autrefois cette créature avait essayé d’entrer dans notre maison, sans l’avoir réussi, évidemment. Ma grand- mère en a été si effrayée … ne lui faisant aucun mal. Mon arrière-grand-père a aussi rencontré Lisnek dans la deuxième guerre mondiale pendant la nuit, quand il se reposait dans la tente avec ses camarades et Lisnek y est entré. Comme il a gardé son calme, la créature avait disparu silencieusement.

Je me considère comme une personne qui met l’accent sur la raison et la science et qui ne croit pas à ce genre de choses. Les secrets du Père Noël et Saint Nicolas m’ont été révélés par mes parents et cela n’avait pas anéanti le mirage de l’enfance. A cet âge-là, tout est possible, l’irréel devient réel, le ludique se cache dans l’imaginaire et la fascination est au centre de notre univers. Le sacré est une expérience vécue affectivement, au niveau de nos émotions les plus intimes. Et moi, comme tout enfant, je me suis représenté l’image de cette « fille de la forêt » tantôt terri- fiante, tantôt joyeuse et souriante. Comme un symbole qui a marqué mon enfance, une altérité représentative donnant intensément un sens à l’histoire dont j’étais pleinement envahi. Mais ni mes parents et mes grands-parents, ni aucune vieille personne de mon village n’a jamais remis en question l’existence de cette créature. Ça me fait poser des questions et me fascine comme les petits enfants sont fascinés de certaines histoires et légendes. Ce mystère survit encore dans ma mémoire et ni aujourd’hui je ne connais la vérité sur l’existence ou non existence de ces deux personnages. Expliquer l’inexplicable pourrait être un signe pour dévoiler le superbe mystère de notre création. Et alors, pourquoi nous hâter vers l’âge adulte ?

Pourquoi ne pas rester encore ou à jamais enfants ???